Coaching pentru Performanta si Armonie


Go to content

Main menu:


Zona partea a 2-a

Resurse > Mental Coaching

Drumul spre Zona

In
articolul trecut am prezentat o descriere a Zonei, acea stare mentala optima atingerii potentialului maxim si dezvoltarii spirituale caracterizata cel mai bine de urmatoarea marturie a unui jucator de tenis: „Sunt relaxat, dar plin de energie in acelasi timp. Ma simt puternic. Imi place sa lupt si nu mi-e teama ca am sa pierd. Simt un fel de liniste interioara, iar loviturile par sa vina de la sine, din interior. Nu sunt constient de modul cum lovesc mingea, totul e natural. Simt ca am tot timpul sa-mi pregatesc lovitura. Sunt cu toata fiinta mea pe teren fara sa fac nici un efort pentru a ma concentra. Observ totul, dar nu ma distrage nimic. Simt ca totul imi merge, am incredere, sunt stapan pe situatie, am o energie incredibila, imi place, imi place, imi place…”

Dintre cele 9 dimensiuni ale Zonei prezente in marturiile celor care au accesat accesat-o, echilibrul intre provocari si aptitudini, claritatea obiectivelor, feedback-ul neambiguu, controlul, concentrarea, timpul prezent, distorsiunea timpului, pierderea ego-ului si placerea, in numarul trecut am facut cateva comentarii legate de prima.
In cele ce urmeaza vom continua prezentarea dimensiunilor
Zonei, cautand sa vedem cum le putem folosi pentru a gasi drumul spre aceasta stare mentala speciala.
Echilibrul dintre provocari si aptitudini este o dimensiune foarte importanta a
Zonei ce poate fi folosita imediat pentru reglarea continutului si, mai ales, a procesului antrenamentului. Din punctul meu de vedere, antrenamentele sunt de doua mari categorii: de intretinere-mentinere si de dezvoltare.
Antrenamentele de
intretinere-mentinere sunt cele pe care le-am vazut adesea pe la noi. Sunt acele antrenamente cu o dificultate mica, cel mult medie, in care lipsesc provocarile. Uneori, antrenamentele au provocari, dar nu sunt aliniate obiectivelor majore, in cazul in care acestea sunt specificate si prezente in constiinta sportivului si antrenorului.
Antrenamentele de
dezvoltare sunt acelea care provoaca sportivul motivat sa-si depaseasca limitele de moment pe directia obiectivelor sale. Ingredientul principal in delimitarea celor doua categorii de antrenamente este intensitatea.
Este foarte important, din punctul meu de vedere, ca intensitatea antrenamentului si provocarile ridicate sa fie auto-impuse, adica sa vina de la sportivi. Evident, antrenorul poate impulsiona, dar cel mai bine este ca sa faca acest lucru prin inducerea unei ambiante care sa favorizeze decizia sportivului de a da mai mult pe teren, iar aceasta ambianta este mult mai sanatos sa fie realizata in cadrul unei echipe.

Echilibrului intre provocari si aptitudini

Din punctul de vedere al echilibrului intre provocari si aptitudini avem doua categorii mari de situatii: prima, in care provocarile sunt prea mari in comparatie cu abilitatile, domeniul
anxietatii (3) si cea dea doua in care provocarile sunt mai mici decat abilitatile, domeniul plictiselii (2).
Cea de-a doua situatie, plictiseala, am intalnit-o in special la antrenamente. De cele mai multe ori, la aparitia plictiselii masura cea mai utilizata este pauza, care poate fi buna, dar nu neaparat necesara sau cea mai buna solutie. Cauzele plictiselii pot avea radacini in pierderea motivatiei, astfel incat o revizuire a visului si a obiectivelor majore poate fi de mare ajutor. De asemenea, introducerea unei varietati sporite printr-o mai mare diversitate a temelor de antrenament poate fi de folos.
Solutiile pentru cazul plictiselii au in vedere cresterea provocarilor, astfel incat sportivul sa treaca din domeniul plictiselii (2) si sa tinda spre
Zona.
In cazul in care provocarile percepute sunt mai mari decat deprinderile personale, apare ingrijorarea si apoi anxietatea. Un anume nivel de anxietate (diferit pentru fiecare persoana in parte) este util. Anxietatea poate aparea ca urmare a convingerilor irationale din categoria „eu n-am voie sa gresesc”. Ne-acceptarea greselii ca mod de a progresa duce la cresterea provocarilor, „eu trebuie sa fiu perfect” fiind un lucru care este peste puterile oricarui om, nici o persoana neavand deprinderile necesare care sa echilibreze aceste provocari. Intr-o astfel de situatie, se cauta scaderea pretentiilor si inlocuirea perfectionismului cu convingeri din categoria „numai gresind putem progresa”.


Claritatea obiectivelor

Deseori ratam sansa de a ne bucura de ceea ce facem, pe terenul de tenis sau in afara lui, pentru ca ne concentram toata atentia asupra rezultatului, in loc sa savuram pasii care duc pana acolo. Daca ne gandim numai la rezultatul meciului poate fi foarte greu daca nu imposibil ca sa mai returnam o minge in teren. La fel, daca ne gandim numai la faptul ca vrem foarte mult sa ajungem in top, este posibil nu numai sa pierdem bucuria calatoriei, ci chiar sa facem imposibila atingerea destinatiei.
Este ca si cum am fi angajati in ascensiunea unui munte cu dorinta foarte mare de a ajunge in varf; ne putem gandi tot timpul la destinatie, iar acest lucru ne poate mobiliza prin exercitiul vointei, sau putem fi atenti pas cu pas la drum, bucurandu-ne de frumusetea calatoriei.
Este bine sa avem o destinatie, sa dorim sa o atingem si sa ne amintim de acest lucru cand e cazul; in acelasi timp este la fel, daca nu chiar mai important sa avem obiective clare pentru fiecare pas.

Feedback

Am putea juca tenis daca nu am vedea unde aterizeaza mingea? Evident ca nu! E nevoie de acest lucru pentru a ne „regla tirul”, fiind foarte important ca acest lucru sa se petreaca fara o implicare emotionala negativa. Daca dorim foarte mult sa trimitem mingea foarte precis si daca nu reusim acest lucru, este important pentru a merge mai departe sa ne amintim ca nimeni nu e perfect si ca pana si Federer, unul dintre cei mai mari jucatori ai tuturor timpurilor greseste.



Daca avem pretentia de a fi perfecti, de a nu gresi, vom cadea prada frustrarii si vom pierde sansa de a progresa. Urmarind locul in care aterizeaza mingea fara a judeca, avem sansa de a ne regla tirul si de a progresa; suparandu-ne ca nu suntem perfecti putem bate pasul pe loc, fiind foarte probabil sa repetam greseala.
Referitor la feedback, foarte important este cel oferit de antrenori. Din acest punct de vedere, este esentiala
disponibilitatea jucatorului de a primi feedback-ul, fie acesta favorabil sau mai putin placut, dar si abilitatea antrenorului de a oferi un feedback constructiv, aceste lucruri se pot antrena.

Controlul


In
Zona avem sentimentul ca nimic rau nu se poate intampla, ca putem controla orice urmeaza sa se intample astfel incat frica de esec dispare, la fel ca si ingrijorarile si gandurile negative. In consecinta, avem sentimentul ca orice s-ar intampla putem face fata. Dorinta de a controla totul provine dintr-o iluzie. De fapt nu putem decat face efortul de a controla evenimentele care sunt controlabile; nu putem controla adversarul, arbitrii, spectatorii, sau vremea. Nu putem avea pretentia unui control absolut care sa duca la 100% reusita.
Pentru a trai sentimentul controlului este nevoie sa credem si sa simtim ca avem abilitatile necesare indeplinirii actiunii pe care o facem si sa incetam sa ne ingrijoram imaginandu-ne tot felul de posibilitati, in special cele legate de esec, indoieli care rareori daca nu niciodata sunt prezente in mintea unui sportiv care este in
Zona.
Paradoxal, putem trai sentimentul controlului absolut numai dupa ce renuntam la pretentia de a controla. In plus, nevoia de a controla duce la rigiditatea corporala si caracteriala, devenind mai rigizi, incordand mai multi muschi decat e cazul, expunandu-ne accidentarilor pentru ca ce e mai rigid se rupe mai usor: furtuna rupe copacii sau ii scoate din radacini, dar nu-i face nimic trestiei, care e flexibila. Daca vrem sa controlam mai mult decat e cazul, vom avea (eventual) acces la tehnicitate, dar nu vom avea acces la maiestrie.

Concentrarea

Atunci cand ne implicam intr-o activitate cu o dificultate care ne provoaca si ne valorifica la maximum abilitatile, cand avem teluri precise si receptionam feedback-ul clar si imediat sunt sanse mari sa ne „prinda”, sa ne antreneze, sa ne cufundam in ea fara sa facem un efort deosebit. In astfel de situatii concentrarea vine de la sine. Din punctul meu de vedere, exercitiile clasice de cresterea calitatii concentrarii au sensul lor, dar sunt eficiente numai dupa ce se asigura echilibrul componentelor motivationale: bani, faima si placere-satisfactie. De altfel, la fel putem vorbi si despre eficienta antrenamentelor: oricat de bune ar fi din punct de vedere strict tehnic, acestea pot avea o eficienta slaba daca nu sunt sustinute de o motivatie sanatoasa si echilibrata.

Timpul prezent si imersiunea in actiune


In
Zona suntem total absorbiti de ceea ce facem nu mai exista nici trecut, nici viitor, ci numai prezent. Mintea nu mai analizeaza corpul, ci mintea si corpul se unifica, devin ca una. Pentru Zona, acolo unde „mintea danseaza, trupul gandeste”, sunt foarte semnificative versurile poetului William B. Yeats: O body swayed to music, / O brightening glance, / How can we know the dancer / From the dance?

Distorsiunea timpului

Atunci cand suntem absorbiti de ceea ce facem si accesam
Zona, putem pierde notiunea timpului. Orele pot trece ca secundele, sau invers, totul pare sa se petreaca cu incetinitorul. In mare parte, distorsiunea timpului este o consecinta a concentrarii totale si a imersiunii in actiune.

Pierderea ego-ului

Preocuparile legate de importanta propriei persoane dispar in
Zona, la fel cum dispar si ingrijorarile si gandurile negative. Nu mai are importanta daca vom castiga sau nu, pentru ca deja suntem premiati ce ceva foarte important: satisfactia Zonei. Si aceasta dimensiune este foarte strans legata cu imersiunea in actiune si cu concentrarea totala: atunci cand sportivii vorbesc despre momentele cand devin una cu actiunea, ei mentioneaza si pierderea ego-ului.


Placerea de a face ce faci

Daca as avea puterea de a face pe cineva sa intre in primii 30 printr-un simplu pocnet de degete, nu as face-o! De ce? Pentru ca eu simt ca i-as rapi o mare sansa: aceea de a creste pe drum. Cineva mi-a povestit de curand despre experienta pe care a facut-o urcand pe cel mai inalt munte din Spania, vulcanul Teide din Tenerife. Cu greu a putut descrie ce a trait si simtit acolo sus.
„A fost greu?”, am intrebat. „Da, foarte greu”, mi-a raspuns el dandu-i detalii despre dificultatile legate de aerul rarefiat. L-am intrebat cum ar prefera sa urce data viitoare, pe jos, sau prin teleportare. Dupa 10 secunde de gandire, mi-a raspuns: „Pe jos, pentru ca altfel inteleg ce vad de acolo de sus dupa efortul calatoriei. Daca ma teleportez, s-ar putea sa nu ma aleg cu mare lucru.”
Bucuria este si pe drum, nu numai la destinatie. In plus, bucuria de la destinatie depinde de foarte mult de modul cum parcurgem drumul.

Acasa | Despre | Coaching | Performanta sportiva | Performanta profesionala | Resurse | Contact | Site Map


Back to content | Back to main menu