Coaching pentru Performanta si Armonie


Go to content

Main menu:


Mitul talentului

Resurse > Mental Coaching

Mitul talentului

Auzim deseori acest cuvânt magic: talent. „Copilul dumneavoastra are talent!”, spune antrenorul parintilor unui copil de 5, 6, sau 7 anisori. Copilul, baiat sau fata, venea cu mare bucurie la tenis, nu era nici un dubiu, se vedea pe fata lui. Ochii lui erau permanent atintiti asupra mingii galbene pe care o urmarea captivat. Acasa, astepta cu nerabdare sa vina vremea antrenamentelor. Evident, copilul a început sa nimereasca mingea si s-o trimita peste fileu. Captivat, interesat, participând cu bucurie, copilul a învatat sa joace, jucându-se.
Aici intervine un moment important al „carierei” lui de „sportiv de performanta”: copilul este etichetat ca „talentat”. În consecinta, antrenorul le propune parintilor, de exemplu, mai multe antrenamente. O fi bine? N-o fi bine? Ne întrebam si fiecare ne dam raspunsul propriu.
Cunoastem cu totii o multime de sportivi talentati: Federer, Maradona, Nastase, Tiger Woods, David Beckham si mai adaugati voi câti vreti si pe cine vreti.

Ce este, totusi, talentul?

Despre Federer s-a spus de multe ori ca are tenisul în ADN. Despre Tiger Woods ca a fost nascut sa joace golf. Diego Maradona a afirmat odata ca s-a nascut cu „fotbalul în picioare”. Cu totii, cred eu, vorbim despre talent macar o data pe saptamâna.
De mai multa vreme, talentul a incitat mai multi oameni de stiinta care au facut mai multe studii si cercetari. Pâna în prezent, ei nu au descoperit nici macar un singur caz care sa confirme ideea urmatoare: Talentul exista!
Pentru a fi sigur ca nu am sa fiu gresit înteles, reformulez: Talentul, asa cum este el perceput, ca ceva înnascut, NU EXISTA.
Socant? Cred ca deja unii dintre voi ma si contrazic, deja. Si cred ca au si argumente. Eu sunt de acord cu cei care sustin ideea ca talentul, adica aptitudini înnascute pentru activitati complexe, cum ar fi tenisul, golful, sahul si majoritatea sporturilor, sau matematica, muzica si multe altele, NU EXISTA.
Aveti nevoie de argumentele noastre? Daca da, atunci le veti primi in continuare, unul câte unul, în acest articol si în cele ce urmeaza.

Violonistii

În 1991, Anders Ericsson, un psiholog de la Universitatea de Stat din Florida, împreuna cu alti doi colegi, au facut investigatii printre violonistii care studiau muzica la renumita Academie de Muzica din Berlin. Ei i-au împartit pe elevi în trei categorii. Din prima categorie faceau parte baietii si fetele de la care profesorii asteptau sa ajunga solisti de renume mondial, copii vazuti ca „supertalentati”. În a doua categorie erau elevii foarte buni, dar de la care nu erau asteptari de a ajunge performeri de top, ci instrumentisti în orchestre de renume. Iar în a treia categorie erau elevii despre care profesorii se asteptau sa ajunga cel mult profesori de muzica.
Discutând cu elevii, cei trei psihologi au descoperit ca nu erau diferente semnificative cu privire la vârsta de la care au început sa cânte la vioara si sa ia lectii (majoritatea au început la vârsta de 8 ani). Discutând mai departe, au început sa apara diferente dramatice si neasteptate legate de numarul de ore de practica. La vârsta de 20 de ani, cei mai buni dintre violonisti aveau în medie 10.000 de ore de antrenament, mai mult cu 2.000 de ore decât cei din a doua categorie si cu 6.000 de ore fata de cei din categoria a treia.
Cei trei n-au gasit nici macar o exceptie care sa confirme regula volumului de exercitiu. Concluzia lor? Iat-o: „Contrazicem ideea ca diferentele privitoare la aptitudinile lor sunt datorate unor calitati înnascute, adica talentului. Concludem ca diferentele între performerii de top si ceilalti sunt datorate unui plus de efort deliberat (ca rezultat al prorpiei vointe si dorinte) cu scopul de perfectionare.”
Talentul, ca si norocul, sunt des invocate. Am mai mentionat o vorba de duh: „Avem nevoie sa credem în noroc, altfel cum ne mai putem explica reusita celor care ne sunt antipatici?”
Parafrazând, putem spune ca si talentul ne „ajuta” atunci când ne este greu: „Avem nevoie sa credem în talent, altfel cum ne mai putem explica reusita celor care ne sunt antipatici?”
Sau: „Avem nevoie sa credem în talent, altfel cum ne mai putem explica lipsa de angajament când dam de greu?” „Ce sa fac, n-am talent”, putem spune cu regret si resemnare.
Cum vi se pare? Clar nu? Asadar, la munca?
Nu va grabiti, ca mai e si altceva. Revin cât de curând.

Acasa | Despre | Coaching | Performanta sportiva | Performanta profesionala | Resurse | Contact | Site Map


Back to content | Back to main menu