Coaching pentru Performanta si Armonie


Go to content

Main menu:


Cooperare sau individualism

Resurse > Mental Coaching

Mentalitati: Cooperare sau Individualism
martie 2008

Am avut s
ansa să comentez meciulde la Paris dintre două frantuzoaice: Alize Cornet si Virginie Razzano. A castigat Razzano in două seturi, meciul a fost frumos, dar cel mai mult mi-a plăcut finalul, modul cum cele două jucătoare au dat mana si si-au zambit că două bune prietene.
La Australian Open am avut trei situatii similare: David Ferrer cu Juan Carlos Ferrero, Richard Gasquet cu Jo-Wilfried Tsonga si Nikolai Davidenko cu Mihail Iujnii. Meciuri
între prieteni buni care au luptat pe terendin tot sufletul, pastrand intact locul pentru prietenie în afara acestuia.
Sunt aceste situat
ii mai degrabă frecvente, sau mai degrabă rare? Mi-ar plăcea că răspunsul meu să fie „mai degrabă frecvente” însa, cel putin la noi în tară, lucrurile stau, din pacate, în sfera „mai degrabă rare”, dacă nu foarte rare.

De crezi că educatia e scumpa, asteapta sa vezi cat costa ignoranta

Avem „darul” de a ne certa mai des decat ne
întelegem. Am fost martor sau am auzit frecvent despre situatii conflictuale între jucatori pe teren, sau pe marginea acestuia între părinti, sau între antrenori. Am auzit de un părinte care si-a amenintat fetita ca merge acasa alergând în spatele masinii dacă nu câstiga meciul, sau daca nu joaca perfect, fara să faca greseli. Am auzi de un parinte care si-a palmuit fata inainte de meci pentru ca nu i-a plăcut cum si-a făcut încalzirea. Am văzut un parinte care i-a dat un sut în fund unei fete de 13 ani la iesirea de pe teren, în urma unui meci pierdut, de fata cu circa 20 de persoane. Fata,vo adevărată domnisoară, iar tatal îmbracat la costum. Cred ca o mai doare si acum, la 10 ani de la întâmplare. Am vazut parinti care îi învata pe copiii lor sa arbitreze strâmb. Ba, chiar, am auzit despre parinti care s-au luat la bataie pe marginea terenului, scotând si cutitele.
În plus, am vazut sportivi care se bucurau de insuccesul „rivalilor” lor. Mai mult, de curând am auzit cum un părinte a mobilizat o întreagă „armată” de „suporteri” care sa aplaude la greselile fetitei „rivale”. Am văzut portivi care nu se suportă în acelasi club, sportive care nu se doresc la acelasi concurs, care nu pot „împarti” acelasi antrenor, sau care nu pot face antrenament împreuna.
Totodată, am văzut antrenori care nu comunica, fiecare av
and o metoda proprie, evident, singura valabila si, de cele mai multe ori, secreta. Lucruri ca cele de mai sus se intamplă in toată lumea. La noi, insă, sunt mult mai frecvente.

Performanta este drumul, nu destinatia

Calea spre performant
a nu este presarata cu petale roz, ci este una dificila. Este un drum multe obstacole, care de cele mai multe ori sunt propriile noastre limitari de moment. Daca suntem motivati, daca avem suficiente raspunsuri convingatoare pentru noi
î
nsine la intrebarea DE CE, atunci ne angajam si depunem efort. Depasindu-ne propriile limite de moment, crestem.
Sa ne imaginam că urcam pe un munte; ne-am propus sa atingem un vârf si dorim foarte mult sa ajungem acolo, pentru a ne bucura de avantajele de a privi peisajul de sus. Ne-am pregătit, suntem echipati corespunzator, avem tot ce ne trebuie. Urcam pas cu pas cu gândul la destinatia mult dorită: vârful. Suntem pe deplin concentrati, ne sincronizam respiratia, facem totul ca la carte.
Putem ajunge sus, sau nu. Sunt multe lucruri care se pot
întâmpla pe traseu si care nu depind de vointa noastra. Să presupunem ca ajungem. De cele mai multe ori, dupa ce savuram succesul, ne uitam mai departe, mai sus, pentru a vedea ce alte piscuri putem cuceri. Si pornim din nou, pas-cu-pas, spre noua destinatie, neobositi si obositi in acelasi timp.
Cand ajungem sus, f
ie ca ne bucuram mai mult sau mai putin, fie ca nu ne bucuram,cateodata ceva ne lipseste: am ratat frumusetea drumului, frumusetea si bucuria fiecarui pas pe care-l facem pe drumul spre marea performanta. Fara bucurie, fara entuziasm, drumul devine din ce în ce mai greu, tot mai greu.



Echipă, sau individual

Drumul spre piscul performantei
îl putem face singur, sau în echipă. În majoritate a cazurilor, drumul spre vârfurile înalte este imposibil de unul singur, iar alpinistii stiu acest lucru când se asigura intre ei cu coarda. Pe cine includem în echipă? Putem lua parintii, prietenii, antrenorul, preparatorul fizic, medicul si pe toti ceilalti pe care ni-i recomandă tenisul modern.
Întrebarea fundamentala este: mergem împreună cu al
ti jucatori? Grea întrebare, deoarece pe cel mai înalt pisc, nu încape decât o persoana, iar pe platoul primilor o sută nu intravdecat ovsuta.
Ce motive am avea sa merg
em impreună cu ei? Altă intrebare grea, nu-i asa? Evident, cateodată ne mai vin si alte intrebari: sa-i pun piedica sau nu, rivalului meu?
Am avut ocazia sa vad lectiile de tenis ale copiilor în Canada, Statele Unite, Franta si Romania. Majoritatea temelor de antrenament sunt bazate pe cooperare, pe lucrul in echipa, iar spiritul de competitie se introduce tot prin mici concursuri, dar in echipa. În plus, lectiile lor sunt pline de amuzament si joc pe care îl impun entuziasmul antrenorilor. Copiilor le place si acest lucru este cel mai important pentru dezvoltarea psihica sanatoasă a omuletilor. Cum ar putea sa iubească copiii tenisul daca sunt la o „coada” de 10, asteptând minute în sir rândul pentru una sau doua lovituri? Sau cum sa le placa antrenamentele individuale cu interminabile predici ale antrenorului care îi considera adulti in miniatura?
Din experient
a mea, merita sa mentionez faptul ca principala dificultate a studentilor de la una dintre facultătilede elita din Bucuresti o constituie seminariile de lucru in echipa. În multe alte tari, lucrul în echipă este promovat la 5 ani, iar la noi tinerii se întâlnesc cu asa ceva abia la19 ani.


Dacă ei pot, putem si noi

Eu
sunt de parere ca avem mai multe sanse în echipă ca sportivi, parinti, sau antrenori. Sunt unele academii de tenis în lume unde sistemul se bazeaza pe o echipa de antrenorii care colaborează si îi au în observatie pe toti sportivii clubului, comunicând permanent si participînd împreuna la planificarea si pregatirea jucatorilor. În acelasi timp, sportivii formeaza o echipa sprijinindu-se reciproc, fiind constienti de faptul ca dacă „azi tu ai jucat foarte bine si m-ai invins la antrenament, m-ai ajutat si pe mine, pentru ca m-am mobilizat sa dau totul pentru a-ti face fata, iar maine, poate eu voi fi acela care am să duc trena si am să te trag dupa mine”. În felul acesta, devenim mai buni si cu mai multe sanse la competitii, vom juca mai bine decat în cazul în care ne pregatim singuri, cu cosul, impreuna cu antrenorul nostru personal.

Acasa | Despre | Coaching | Performanta sportiva | Performanta profesionala | Resurse | Contact | Site Map


Back to content | Back to main menu