Coaching pentru Performanta si Armonie


Go to content

Main menu:


Ce spun cititorii

Resurse

Ce spun cititorii

Despre echilibrul între „exercitiile de baza” si creativitate
Raspuns la articolul „Mitul amânarii recompensei”

Imi amintesc din perioada copilariei, pana sa ajung la Liceul de coregrafie, dansam libera si eram tare fericita in acele momente.
Erau singurele momente, de peste zi, cand ma retrageam intr-o camera sau intr-un loc din curte si interpretam, dansand, mai bine de o ora (poate doua, trei), un rol intr-o piesa care se desfasura in mintea mea. In acele momente ma simteam fericita, libera, perfecta.
Atunci nu eram recompensata pentru dansul meu si nu-mi amintesc sa ma fi admirat cineva vocal, sonor, sa aud si eu. Nici nu stiam ca sunt talentata la dans pt ca nu s-a gandit nimeni sa-mi spuna, stiam doar ca simteam nevoia sa dansez si nu-mi placea deloc cand trebuia sa inchei dansul pentru ca, de exemplu, urma sa merg la masa.
Recompensele au aparut cand am intrat in randul micilor balerine. Notele primite la examene, aprecierile profesorilor la orele de dans si balet erau recompensele mele. Si se obtineau foarte greu recompense.
Totusi, eu nu mai dansam liber. Nici nu aveam timp, decat in vacante. Aveam de exersat pozitii, pasi, miscari aceleasi, si aceleasi ...., pana le executam perfect. In acest sens, aveam un fel de programa bine stabilita.
Tatal meu, intr-o zi (dupa un an si jumatate de balet) a facut o remarca la adresa mea, cam suparat. Mi-a spus ca nu mai stiam sa dansez . Nu intelegea de ce nu mai dansam si doar exersam pozitii si pasi. Am fost "indurerata" cand toate stradiniile mele au fost tratate cu atata indiferenta, ba chiar critic fata de obiceiurile pe care le capatasem. Dar m-a durut si mai tare cand am realizat ca avea dreptate. Eu chiar nu mai dansam. Exersam, exersam si iar exersam, ca un robot. Devenisem o masinarie cu o tehnica foarte buna.
Asa ca am reinceput sa dansez libera pe acasa, foarte putin timp, dar dansam. Dansam facand miscari pe care nu le exersasem cu profesoara de balet. Dansam libera, iar miscarile curgeau, veneau de la sine si erau altele decat cele exersate in sala de balet. Era distractiv si bine.




Cand ma gandesc acum, imi dau seama ca dansurile, scenetele din capul meu, ar fi putut sa fie spectacole minunate si in realitate. Dar aveam de asteptat, aveam sa invat pana atunci executia corecta a pasilor de dans. Partea asta nu era deloc distractiva, era partea grea a formarii mele ca balerina, implica reguli multe si exercitiu continuu. Pentru partea asta grea, aveam nevoie de motivatie si recompense ca sa rezist, sa nu cedez. Motivatia o aveam, dar recompensele le asteptam . Asteptam acel "bravo, ai executat foarte bine" din partea profesorilor mei si notele ...maxime, bineinteles. Fara aprecieri si note as fi rezistat in sala de balet durerilor teribile de muschi, oase si oboselii?
"Bucuria clipei prezente" nu o simteam in sala de balet . Bucuria venea mai tarziu, cand primeam notele la examene si cand puteam sa privesc cu nostalgie si bucurie, in urma, la toate durerile fizice si efortul facut.
Nu stiu cum as fi putut sa simt bucuria clipei prezente cand aveam rani la degete sau imi tremurau muschii pe mine. Bucurie era daca reuseam sa fac ce vroia profesoara mea. Cand ii vedeam chipul luminos si multumit, traiam si eu "o mare bucurie". O mare bucurie sufleteasca insotita de dureri fizice cumplite.
Cred ca avem nevoie de recompense. Dar cele mai bune sunt sustinerea , aprecierea si implicarea celor din jurul nostru in tot ceea ce facem. Cand simti ca profesorul sau antrenorul tau vrea din toata inima "sa poti" si stie "ca poti" , atunci chiar simti toata sustinerea din lume si nu te opreste nimic sa lupti si sa executi cel mai frumos exercitiu.


Bucuria de a dansa

Cred in talentul innascut. Dar nu cred ca se poate ajunge la performante frumoase, de neuitat, fara sute de mii de ore de munca, exercitiu continuu. Doar cu talent, nu putem face nimic.
Cred in talentul innascut, pentru ca eu, de exemplu, m-am nascut dansand. Am dansat incontinuu, toata copilaria mea.
Stiam sa dansez orice ritm, puteam sa imit cu usurinta orice stil de dans, doar privind (fascinata) cateva secunde un dansator.
Eram in fiecare celula a corpului si creierului meu un dans nesfarsit, o explozie de miscari. Era suficient sa aud acordurile unei melodii si nu ma puteam abtine, ma trezeam dansand. Toata lumea a fost uimita de mine, asa ca am ajuns la balet.
De unde atâta placere pentru dans, atata bucurie in mine doar pentru dans?
La liceul de coregrafie eram in top, cea mai talentata, cea mai buna. Dar nu de la inceput. La inceput eram doar talentata, iar colegele mele aveau ani in spate de pregatire la gimnastica si balet, deci tehnic vorbind, ele erau cele mai bune. Munca era titanica, exersam foarte mult. As fi exersat incontinuu daca imi permitea organismul, numai ca sa pot face corect pasii, miscarile. Asa am ajuns in scurt timp in top, cea mai buna...si tehnic vorbind. Dar cred ca m-a ajutat talentul sa le ajung din urma si sa le depasesc. Ceva trebuie sa fi fost in genele mele, dans cred ca era.
Asa vad eu talentul. O "celula" din corp care te face sa privesti fascinat ceva anume si sa-ti insufle puterea, vointa de a rezista, care te pune pe treaba ca sa poti face acel lucru, sa incerci sa-l duci la perfectiune, undeva pe culmi. Sa iubesti ceea ce faci.
Fara talent exista bucuria si dorinta de a ne perfectiona, de a suporta miile de ore de pregatire dureroase ?
Talentul ne face nebuni si uimitori de frumosi.
Nu credeti?
As vrea sa mai adaug ceva, in legatura cu norocul si ghinionul.
Am avut norocul sa am un talent, sa cunosc cu adevarat bucuria de a lucra, de a lupta pentru un ideal, un vis. Am avut ghinionul ca la inceput sa ma pregateasca o profesoara fara talent si sa nu inteleg ce este dansul, miscarea alaturi de ea (aproape un an de zile am muncit inutil fara sa pricep nimic sau sa simt ceva, devenise totul plictisitor).
(Daniela Simion)



Dar am avut marele noroc sa-mi gasesc profesoara ideala, omul care mi-a aratat ce este dansul, toate "secretele" miscarii.
Am avut ghinionul "sa fiu pasare si sa n-am aripi" ...cand dupa multi ani am descoperit un handicap la coloana mea vertebrala si sa fiu obligata de destin sa accept faptul ca "handicapul" meu nu se potrivea cu talentul innascut.

In momentul acesta nu mai dansez. Practic, la 13 ani am fost obligata sa ma retrag de la balet, din cauze medicale. Dar stiu un singur lucru. Ca viata mea s-a imbogatit extraordinar de mult cu acei ani petrecuti in salile de balet. Ca este singura experienta pe cand eram inca un copil care m-a invatat ce inseamna valoarea, frumusetea, implicarea, sensul dat unui lucru, durerea si extazul, vointa atunci cand ma lasau puterile, lupta cu orice pret, pana la capat, iubirea pt ceea ce faceam.
Chiar daca am trecut extraordinar de greu peste momentul cand a trebuit sa parasesc viata de balerina, chiar daca durerea a fost imensa la plecarea de la liceul de coregrafie, spun cu toata taria ca multumesc lui Dumnezeu pt acei ani, ca am avut norocul sa fac parte dintre fetitele acceptate la Liceul de Coregrafie George Enescu. Sunt foarte recunoscatoare pt acei ani de munca asidua. Eu zic ca am avut noroc.


Talent, efort si satisfactie

Poate ca nu putem sa definim cu exactitate talentul, cum apare, de unde începe si unde se termina, cat de mare sau mic apare el intr-un copil, în fiinta umana. Dar putem stii daca ne place, ne dorim sa facem un anumit lucru. Daca avem chemare spre ceva, daca simtim bucurie, interes, placere ...si toate astea eventual traite chiar si pana la extaz.
Pentru ca ma refer mai mult la sport, ma gandesc ca putem stii daca ne fascineaza un sport anume si astfel sa incercam sa-l practicam, sa-i invatam mecanismele de functionare, sa-i aflam toate secretele. Asta ar deveni un fel de munca de "cercetare", ore de practica continua, dar "înnobilate" cu un sens. Sensul poate fi dat peste ani, când ne vedem campioni. Dar campioni în sensul de maestri ai sportului iubit, ales. Asta ar fi un ideal, un sens care sa înnobileze toate orele de antrenament. Si campionul miliardar poate fi un sens care sa motiveze copilul sportiv, de ce nu? Poate copilul s-a nascut într-un catun nestiut de nimeni si este sarac lipit, iar pe miliardari îi vede ca pe cei mai fericiti oameni de pe pamant pentru ca pot hrani un sat intreg de oameni cu banii lor. De ce sa n-ajunga copilul în cauza, miliardar prin sport? Eu zic ca nu-i nimic gresit în ceea ce simti si-ti doresti. Gresit poate fi doar ce esti invatat pe parcurs de cei maturi.
De exemplu, ar trebui sa stii ca miliardar, cu fala, sau
maestru al unui sport ar trebui sa înveti sa fii în fiecare ora de antrenament, în fiecare clipa, chiar si atunci cand curg transpiratiile pe tine, cand simti ca lesini de atata efort si tremura tot corpul de la efortul fizic. Asta ar însemna, dupa parerea mea, ca ar trebui sa te simti extraordinar cu fiecare secunda a vietii tale în care mingea ajunge acolo unde îti doresti, cand miscarea corpului tau a fost completa, cand saritura ta a fost de mii de "uuuaaauuu".



Este bine ca nu te simti la fel de extraordinar cand mingea nu ajunge acolo unde ti-ai dorit ? Cred ca este bine, daca ai fost invatat sa vezi partea "plina a paharului". Daca spui :"mingea mea nu a ajuns în locul în care trebuia, dar nu ma las, exersez pana va ajunge acolo unde vreau eu, unde trebuie" ....ai toate sansele sa ajungi si maestrul sportului pe care-l practici, adica campion, si miliardar, adica tot campion.

Inteligenta este ceva ce poate fi dezvoltat? Evident. Citez un scriitor si moralist grec, Plutarh, care spunea asa : "Mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins", dar cred ca acest foc trebuie permanent întretinut, altfel se poate stinge.
Ne ajuta sa avem mintea deschisa, sa învatam permanent, sa nu ne consideram talentati înnascuti ca si cum nu mai avem ce adauga la talentul nostru, ca si cum nu mai avem ce slefui la el. Poate ca talentul este piatra pretioasa ce ne-a fost daruita la nastere, dar ea are nevoie de mâini pricepute pentru a o slefui, de minti luminate pentru a o scoate din anonimat si a-i arata stralucirea în lume. Cu alte cuvinte, daca inteligenta este talentul înnascut, ea se poate dezvolta permanent. Orice "talent înnascut" ar fi ideal sa progreseze, sa se dezvolte, pentru ca este "fenomenul viu" care creste permanent ca un organism, ca o vietate.
De aceea, cei care stiu aceste lucruri sunt câstigatori, întrec rezultatele celor care se stiau doar "talentati innascuti".
(Daniela Simion)

Acasa | Despre | Coaching | Performanta sportiva | Performanta profesionala | Resurse | Contact | Site Map


Sub-Menu:


Back to content | Back to main menu