Coaching pentru Performanta si Armonie


Go to content

Main menu:


Antrenori pentru parinti

Resurse > Mental Coaching

Antrenori pentru parinti
februarie 2009

Cât de important este rolul parintilor pentru reusita jucatoarelor si jucatorilor de tenis?”, este una dintre cele mai rostite întrebari, direct sau indirect, din lumea tenisului. Cautând pe internet, gasim 4.310 pagini care contin cuvintele „tennis parent” ca atare si 7.960 pentru „tennis parents”. Evident, daca renuntam la ghilimele numarul este mult mai mare, peste 8 milioane de pagini. Pentru tenis si parinti în limba româna avem peste 126.000 de pagini, nu toate abordând fenomenul „tennis parents” pentru care limba engleza este mai putin complicata.


Rolul parintilor

Ce spun aceste numere? Spun ca rolul parintilor este foarte important.
Sa mai ramânem putin pe internet, parcurgând câteva titluri de articole. Pe de o parte, ne sar în ochi titluri precum
Crazy parents, Mad tennis parents, Nightmare tennis parents, Infamous tennis parents. Pe de alta parte, gasim foarte multe articole de sprijin pentru parinti continute în paginile oficiale ale federatiilor de prestigiu: From one tennis parent to another (LTA British Tennis - Judy Murray, mama lui Andy si Jamie), The Role of Parents in Junior Tennis (USTA), Information for Tennis Parents (ITF), Sports Psychology
Guidelines for Tennis Parents
(Junior Tennis).

Parintii pasionali

De cele mai multe ori, un copil ajunge sa joace tenis datorita parintilor, sau a unui alt membrul al familiei. Decizia copilului de a alege sau nu sa parcurga drumul spre marea performanta în tenis poate fi determinata de mai multi factori ca: placerea, dorinta, visul, ambitia etc. Spun „decizia copilului” pentru ca, mai devreme sau mai târziu, sportivul decide.
Atitudinilor sanatoase recomandate de psihologii organizatiilor importante ale tenisului mondial, unii parinti aduc contra-argumente notorii si, aparent, greu de combatut, referindu-se la metodele dure folosite de nume celebre. Am sa-i amintesc doar pe câtiva dintre parintii din aceasta categorie care au contribuit la reusita unor sportivi celebri, folosind în acest scop clasamentele actuale si trecute, cautând sa fiu cât mai la obiect.
Sa aruncam o privire asupra tenisului feminin.
Nr. 1 actual este
Serena Williams. Tatal, Richard si mama, Oracene sunt figuri foarte cunoscute iubitorilor tenisului. Ei au hotarât destinul fiicelor lor Serena si Venus înca înainte de nastere, si le-au tinut în priza pâna la limita fortarii cu scopul de a deveni faimoase si foarte bogate, spunând despre ele ca „vor deveni replicile feminine ale lui Michael Jordan”. Au folosit metode dure de antrenament si au reusit: cele doua surori au schimbat aspectul tenisului feminin, adaugând forta unei pregatiri fizice duse la extrem.
Va mai amintiti de
Jennifer Capriati? Nascuta la data de 29 martie 1976 ajungea în semifinala Open-ului Australian la nici 14 ani, în 2000, turneu pe care avea sa-l câstige în urmatorii doi ani. La 15 ani devenea numarul 1 WTA, terminând a doua la sfârsitul sezonului 2001. Tatal, Stefano, a fost antrenorul ei desi nu a jucat decât tenis de placere si era „îndragostit” de cariera lui Jennifer. Dragostea lui s-a dovedit a fi mai degraba obsesie, astfel încât Jennifer s-a consumat foarte repede: „Îmi distrugi viata”, i-a reprosat Jennifer înainte de a parasi circuitul. În afara problemelor de coloana, Jennifer a avut probleme cu marijuana si cu alcoolul.
Cu 107 victorii dintre care 22 de Mare Şlem, Steffi Graf este una dintre cele mai mari jucatoare ale tuturor timpurilor. În timpul carierei, au fost doua constante în viata germancei: tenisul si tatal. Peter a vazut-o ca pe o masina de facut bani. Şi pentru ca ce-i prea mult strica, Peter a fost închis pentru evaziune fiscala.
Melanie Molitor a botezat-o pe Martina dupa marea Navratilova si a dus-o pe teren înca de la vârsta de doi ani. Obsesia Melaniei a dat roade,
Martina Hingis devenind una dintre cele mai precoce jucatoare, având un simt al jocului unic. Cu toate acestea, Martina s-a retras foarte devreme, a revenit apoi, parasind din nou scena dupa ce a fost gasita pozitiv cu cocaina la testul antidoping. În plus, a fost foarte clar ca relatia Martinei cu mama sa a fost rareori mai mult decât acceptabila.
Jelena Dokic a avut rezultate foarte bune în perioada junioratului, reusind la 15 ani sa obtina victoria la US Open, sa joace finala la Roland Garros la simplu si sa câstige dublul devenind nr. 1 în clasamentul junioarelor. Un an mai târziu, a jucat un sfert de finala la Wimbledon, iar în 2000 semifinala, an în care a terminat în top 30. La 19 ani era pe locul 4. Tatal ei, Damir, a prins prima pagina a ziarelor de mai multe ori ca urmare a comportamentului sau violent din cauza caruia i-a fost chiar interzis accesul la turneele WTA timp de 6 luni. Poate ca Jelena a avut rezultate bune datorita insistentelor tatalui; poata ca Jelena a avut probleme (printre care o depresie severa timp de doi ani) si din cauza relatiei cu tatal. De curând, ea a decis si a reusit sa-si regaseasca motivatia de a juca, iar meritul este în primul rând al ei.
Tatal fostei nr. 1 Mary Pierce a ramas „celebru” pentru încurajare pe care a folosit-o:
'Go on, Mary, kill the bitch!'. Însa cel mai cumplit exemplu este cel al francezului care a pus otrava în bautura unuia dintre rivalii fiului sau, un copil!
Asadar, iata ca, în ciuda unor comportamente diferite de cele recomandate de experti, sunt persoane care au reusit sa atinga cele mai înalte culmi ale performantei prin fortare si prin folosirea tehnicilor motivationale din categoria fricii (pedeapsa si întarirea negativa, când copiii fac ce li se spune sa faca pentru a evita o pedeapsa sau ceva perceput ca fiind rau si dureros): Williams, Hingis, Pierce, Capriati, pentru a aminti numai câteva cazuri (va rog sa nu va suparati ca l-am omis pe Yuri Sharapov).


Parintii pasionati

În cadrul acestui rationament cu care unii dintre parinti îsi justifica comportamentul sunt neglijate câteva aspecte importante. În primul rând, ne scapa cu relativa usurinta din vedere cazurile de abandon prematur, unele dintre acestea venind chiar dupa rezultate notabile la vârste foarte mici. Aceste abandonuri sunt însotite, nu de putine ori, de repulsia persoanelor în cauza pentru tot ce e legat de tenis.
În al doilea rând, dar nicidecum mai putin important, este faptul ca asa cum fortarea corpului poate duce la accidentari care lasa urme, fortarea psihologica poate duce la traume care ramân multa vreme, uneori toata viat
a. Şi atunci, ne întrebam: merita de ales aceasta cale? Pentru ca mai exista o cale de a atinge marea performanta, cea a dezvoltarii armonioase atât fizic cât si psihic, o cale „legiferata” în tarile avansate prin introducerea regulilor si recomandarilor concepute de experti în domeniu.
Sunt si exemple de reusita în care parintii au fost mai degraba sustinatori decât presanti. Iata câteva dintre acestea pe care le iau având în fata clasamentul actual WTA: Dinara Safina (mama antrenoare, tata director de club), Jelena Jankovic (mama care calatoreste cu ea), Elena Dementieva (mama, Vera), Ana Ivanovic (tatal), Agnieszka Radwanska (tatal), Marion Bartoli (tatal), Caroline Wozniacki (tatal) si exemplele pot continua, doar ca aceste sunt mai putin „senzationale” decât cele din prima categorie.

Parintele ideal

I-am auzit adesea pe antrenorii de tenis discutând despre dificultatile pe care le au în munca lor cu parintii. Am auzit, de asemenea, discutându-se despre „parintele ideal”; tot antrenorii erau cei care vorbeau. Evident, parintii discuta mai mult despre „antrenorul ideal”. La fel, antrenorii mai vorbesc si despre „jucatorul ideal”, în timp ce sportivii vorbesc despre „antrenorul ideal”.
Parintele ideal nu exista, pentru ceea ce este ideal implica perfectiunea, iar aceasta nu exista. Dintr-un alt punct de vedere, putem spune ca Universul, asa cum este, este perfect si, atunci, omul este perfect în unicitatea lui. În concluzie, putem afirma (cine ne-ar putea împiedica sa ne spunem parerea) ca parintii sunt perfecti în imperfectiunea lor, sau imperfecti în perfectiunea lor. Sau, mai simplu si mai direct, fiecare este asa cum este, iar problema noastra nu este de a-i determina pe ceilalti sa se schimbe dupa cum ne este noua confortabil, ci sa gestionam ceea ce avem, pentru ca si în asta sta competenta noastra.
Atunci când antrenorii vorbesc de „parintele ideal” cel mai adesea se refera la acel parinte al carui comportament este confortabil pentru el. La fel este cazul parintilor sau jucatorilor care vorbesc despre „antrenorul ideal”. În cazul în care comportamentele parintilor nu sunt din categoria celor care faciliteaza progresul si performanta, dupa parerea mea este responsabilitatea antrenorului de ceea ce face si cum o face pentru ca lucrurile sa mearga bine.

Antrenamentul parintilor

Parintii sunt printre principalii actori ai piesei cu titlul „Performanta în tenis” pentru ca ei sunt cei care îi aduc pe copii la tenis în prima data si apoi zi de zi, ei suporta cheltuielile si ei l-au ales pe antrenor. Pe drumul spre marea performanta, fiecare membru al echipei din jurul sportivului poate contribui la progresul acestuia. Asa cum acesta se dezvolta continuu testându-si limitele clipa de clipa, la fel parintii sunt nevoiti sa se adapteze si sa se dezvolte.
Printre lucrurile dificile pentru parinti, am remarcat urmatoarele:
sa-si defineasca rolul de parinte si sa-si descopere si sa-si accepte limitele referitoare la competentele tenisului;nu se identifice cu rezultatele copilului;rezite tentatiei de a-l antrena atunci când nu e pregatit s-o faca (tenisul poate parea simplu uneori numai pentru ca persoana nu e înca pregatita sa-i descopere complexitatea);nu-l forteze pe copil atunci când acesta este „insuficient motivat”;discute mai mult despre progresele jucatorului si mai putin de rezultate, puncte si clasamente;aiba rabdare, evitând asteptarile nerealiste care uneori devin pretentii;evite sa discute numai despre tenis;înteleaga nevoia copiilor de a se juca si sa nu transforme tenisul într-o slujba la o vârsta frageda;evite ca prima întrebare sa fie „
Ai câstigat?”, sau „Cât a fost scorul?”evite sa spuna saptamâna urmatoare „jucam”, „am câstigat”, sau „am pierdut”.

Drumul spre marea performanta nu e usor nici pentru parinti, dar are avantajul de a ne pune în situatia de a ne testa si depasi limitele. A face performanta azi este foarte greu daca nu imposibil fara o echipa în jurul sportivului formata din persoane cu competente diferite care comunica bine între ei. Oricum, drumul spre marea performanta a devenit imposibil de parcurs fara o calauza importanta, care este antrenorul. Pentru parinti, drumul poate fi la fel de dificil, chiar daca are un cu totul alt continut. Daca sportivul are sansa unui antrenor, de ce nu ar avea si parintii, care pot apela la un mental coach.

Acasa | Despre | Coaching | Performanta sportiva | Performanta profesionala | Resurse | Contact | Site Map


Back to content | Back to main menu